Mi-am făcut cafeaua, am prins lumânările, am trimis recunoștința sus la Doamne Doamne și azi, se aude muzica în fundal, e Julio Iglesias cu vocea lui inconfundabilă pe Romantic FM, Rose mă fixează cu privirea ei blândă, florile care mă înconjoară mă fac să zâmbesc instantaneu. Este bine, sunt pentru câteva minute în Universul meu, mă bucur de aroma cafelei și gândul îmi zboară în dimineața asta la NOI, la noi Oamenii.
Că se perimează noțiunea de familie nu mai este o noutate, va ajunge în curând să fie un topic de discuție, sau poate nu, dar cu siguranță atât de banal se vrea a fi.
Ce naiba se întâmplă cu relațiile, cu cuplurile ? De ce nu mai pot oamenii exista în cupluri? În familii? Unde s-a rupt acel ceva? Nu mai există răbdare, goana după senzațional și trăiri noi, duce la rupturi. Nu mai știm să construim, nu mai avem răbdare să clădim de calitate, e totul pe repede înainte și pe online.
Merg pe stradă, mă uit la oameni și parcă nu mai sunt. Sunt pierduți, triști, irascibili, sunt gri.
Oare când am încetat să mai FIM?
Ne ducem într-o direcție tare aiurea. Pentru cei din generația asta a mea, e și mai ciudat, pentru că am fost totuși învățați altfel, am venit către maturitate cu alte valori. Noi am avut anii ăia 90 care au fost tare tare faini, cu muzică, cu interacțiuni reale, cu citit și natură multă. Unde au fost lăsate valorile, principiile, când griul a luat locul sclipirii din ochii oamenilor?
Mă întreb uneori, câte cupluri stau să asculte muzică împreună, de câte ori au ieșit așa pur și simplu să se plimbe fără un scop anume, să se țină de mână, să se privească în ochi? (ăsta da exercițiu). Oare reușesc să își spună cu adevărat ceea ce simt și ceea ce gândesc nu ceea ce trebuie sau ce și-ar dori celălalt să audă.
Să fie EI, reali… atât.
Văd și citesc peste tot, tone de articole, de materiale în care ești învățat cum să nu mai fii TU, tone de mesaje în care de ani de zile ți se induce subtil că ești mai bine singur. Mai bine pentru cine oare?
5 lucuri pe care să le faci singur, cum să te distrezi cu băieții, de ce să te bucuri că ești singură și liniștită (chiar?), și tot așa.
Cum să nu îi răspunzi la telefon, cum să îi refuzi întâlnirea, cum să îl ții pe el în șah, cum să fii altceva decât ești TU, cum sa îi răspunzi dupa 3 ore sau a doua zi, sau cum să îl joci sau să o joci pe degete, tipsuri de agățat, tipsuri cum să te desparți, etc etc.
Ești învățat ce să vorbești, cum să te îmbraci, ce gesturi să ai, cum să privești, probabil câte înghițituri să bei până te uiți la el, cum să mimezi neajutorarea, cum să mimezi slabiciunea, cum să te folosești de tot felul de tertipuri ca să pui mâna pe un el sau pe o ea, căci există sfaturi cretine și pentru EL și pentru EA.
Sunt puse la zid femeile puternice, sunt ”executați” bărbații slabi, nimeni nu e bun, ba e buling, ba e public shaming, ba îi ridicăm în slăvi pe cei pe care ar trebui să îi trimitem la o terapie și pot continua.
Părinți care se ghidează după un prost înțeles ”nou curent parenting” în trend. Odrasle care pornesc cu stângul din primii ani de viață, de la groapa cu nisip unde nu sunt învățați să împartă, continuând cu locurile publice unde fiecare prunc face ce vrea și cum vrea, deranjând în jur, dar fiind lăsat ”să se exprime liber”, dintr-o ignoranță și nepăsarea a părinților, mascată în noul trend.
Ce este și mai trist, este că pentru cei care vin din urmă va ajunge să fie normalitate tot griul ăsta, tot ce se întâmplă și mai ales, toată direcția în care tu, tu te diluezi și nu mai contezi, contează tot și toate, mai puțin TU. Ești bombardat cu diverse, le dai atenție, le hrănești cu energia ta, iar pentru cei dragi din jurul tău, ești deja epuizat și consumat, iar pentru tine însuți, a rămas mai nimic.
Este trist pentru că suntem efectiv învățați și educați să nu mai fim NOI, de mici se lucrează la asta, să nu mai fim VII, să nu mai avem trăiri, să controlăm totul, să nu mai avem emoții, să ne înfrânăm visele, fiind parte a unui joc, care va mima iubirea, poate. Suntem învățați să punem etichete, să evaluăm după branduri, să îi considerăm slabi pe cei ce simt.
Se lucrează la planul ăsta de ani buni, pas cu pas, de vreo 30 de ani, iar în goana după ”a avea”, oamenii au uitat să mai conjuge ”a fi”.
S-au pierdut pe ei și au uitat să mai FIE. Ni se trasează o dungă pe care trebuie să mergem, că așa este politically correct, fără să pui întrebări și fără să gândești.
Ne ducem pe un drum greșit, dar nu este târziu să mai fim NOI, mai avem timp, putem să alegem să fim VII, să zâmbim, să iubim, să greșim, să avem emoții, să plângem, să credem și mai ales să visăm. Mai avem timp să dăm povestea asta mai departe, mai avem timp să îi învățăm pe cei ce vin din spate să FIE.
Cel mai mare dușman al omului, este chiar el însusi. Nu este nimeni vinovat, nu vine nimeni să ne despice țeasta în două și să ne bage ceva acolo, noi renunțăm de bună voie la NOI, ne dezumanizăm, ne dezbrăcăm de cea mai frumoasă haina a noastră, ne dezbracam de trăiri, de emoții, de sentimente, ca să fim imbracați cu ce este în trend: superficialitatea, vulgaritatea, lipsa bunului gust, lipsa bunului simț, cu egoism și cu orice dă bine pe Facebook, pe Tik Tok sau Instagram.
Cu mic cu mare, suntem captivi în ecrane, de care nu ne despărțim doar când mergem la somn, device-uri pe care le atingem mai mult decât pe orice altă ființă.
Ne transformăm încet și sigur în niște chestii, care respectă niște coduri, care îi vor privi ciudat pe cei care se îmbrățișează, care își zâmbesc, care își mulțumesc, care își poartă de grijă și care aleg să fie #altfel într-o lume în care nu se mai trăiește ci doar se există.
Nu am să renunț atâta timp cât voi fi AICI să cred în povești, să fac ce SIMT. Să mă trezesc în miez de noapte să ies să mă plimb, să beau un pahar de vin roșu în pijamale, să ascult muzică până dimineața, să merg desculță prin ploaie, să sărut fruntea celui care mă face să râd, să mă uit în ochii blânzi și plini de recunoștină ai câinelui meu, să stau pe nisp și să mă uit la apa mării ore în șir fără să mă plictisesc, să privesc cerul, să mă bucur de fiecare răsărit, să citesc cât mai mult, să îmbrățișez un om drag, să spun mereu ceea ce gândesc și să nu îmi mai pese de gura lumii.
Dragi părinți nu permiteți copiilor voștri să devină oameni Cruzi, învățați-i să fie calzi și buni, învățați-i să iubească natura, animalele, să fie umani, căci ei vor fi NOI la un moment.
Hai să FIM și să dăm povestea asta mai departe, cred că mai avem o șansă. Nu e prea târziu să ne trezim și să îi învățăm pe ceilalți iubirea.
Mă întorc la cafeaua mea, la muzica care se aude în fundal, la Rose a mea care mă bucură în fiecare zi cu devotamentul ei și cu iubirea ei cu adevărat necondiționată, mă întorc un pic la eu cu mine și după, începem o nouă zi, cu recunoștință că ne-am trezit și astăzi și avem șansa să facem lucrurile mai bine decât ieri 🙂
Bucurați-vă de fiecare zi, meritați
Ce părere ai?